E greu sa stii. E greu sa fii acasa si sa te simti straina de tot ce te inconjoara. Sa te apropii de oras, sa intri in orasul tau si sa nu te cuprinda nici macar nerabdarea. Am tot asteptat niste emotii, am tot sperat, m-am gandit intr-una cat de bine o sa fie acasa si cat de mult mi-am dorit asta, dar degeaba. Mi-am auto-indus o stare depresiva, poate-poate revenirea mea acasa o sa ma faca mai bine, o sa ma vindece si o sa gasesc vacanta asta ca pe un miracol sau ceva... dar nu. De cand am ajuns in Dobrogea nu m-am mai putut minti. Am ascultat Alanis Morisette intr-una si am realizat cat de ironica e viata mea. Cum simt valuri de sentimente si emotii, cum ma prabusesc dezamagita, cum ma satur si ma razvratesc uneori, cum ma ridic de jos duminica si spun gata si apoi luni o iau de la capat in acelasi fel. Cum urasc si iubesc aceeasi persoana in diferite parti ale zilei, cum ma urasc pe mine in diferite parti ale zilei si mai ales ale noptii. Cum ma comport copilareste si agat prin camera tot felul de jucarii, baloane si desene cu floricele. Ma simt bine doua zile printre copii si apoi ma enervez noaptea si scriu cu ura tot felul de cuvinte urate pe baloanelele roz. Schimb lenjerie dupa lenjerie pentru ca transpir, nu dorm bine noaptea, ma trezesc plangand, merg la baie, fumez la 4 dimineata, nu ma mai satur de apa, nu mananc decat iaurt, ma oboseste frigul si ma sperie gheata. Arunc banii in fel de fel de directii, haotic, cumpar lucruri care nu-mi mai plac dupa doua ore.
Si cel mai greu imi este sa fiu aceeasi. Imi dau seama ca multa lume ma vede altfel acum. Imi amintesc si chiar imi zambeste coltul gurii, cand joi seara, la o petrecere, am fost deranjata de remarcile unor prieteni si am raspuns putin cam acid, raspicat, clar si tare. Si altcineva de la masa mi-a spus ca nu ma recunoaste. Asa? Nu ma recunoaste pentru ca, vreme de cateva luni am fost cuminte, am lasat de la mine. Am dat de la mine numai ca sa fie in regula. Am fost buna, afectuasa si foarte persiva, dar si calitatile mele de buna prietena trebuie sa aiba o limita. Defapt, toata lumea ar trebui sa stie asta pentru ca ma uit in jurul meu si vad cum persoane pe care la apreciam acum doua luni, acum imi provoala sila si atat. Acolo unde radeam si ma sprijineam acum ceva vreme, acum mi se face greata cand vad cat de falsi sunt cu totii. Cum pot fi barbatii prieteni buni si cand unul dintre ei are mare nevoie de ajutor, are nevoie de o persoana langa el, dintre toti, nu se gandeste nimeni sa-l inveleasca peste noapte, se amuza de reactiile lui si se fataie linistiti pe langa el cand abia mai respira. trebuie sa fie altcinea, din exterior, cineva exclus prin tot felul de planuri urate si imbacsite. altcineva.
Ma tot invart printre mintile mele, ma tot caut prin amintiri, incerc sa-mi dau seama unde am ajuns si ce am de facut. Uit de mine cand ma gandesc la el si asta ma doare. Si ma face sa caut in continuare altceva care sa-mi devieze atentia. Invat mult, beau cafea, fumez prea mult, ma doare burta, imi cade parul, imi obosesc ochii, mi se rup unghiile fara nici un motiv si iar invat mult. Sau cel putin invatam. Asa ca, este meritul meu pentru notele mari din sesiune dar ii datorez lui toata reusita mea. Nesprijinul, neapropierea, nevederea, nesarutarea, nestiinta, nesiguranta, nebunia. Nu stiu daca sa ma bucur sincer sau doar sa mint ca ma bucur pentru notele mari, nu stiu daca le merit sau nu, nu stiu daca asa am fost tot timpul, sau am nevoie de dezamagiri ca sa-mi creez succese...
Ma intoarce pe dos, se distreaza cu emotiile mele, culmea, chiar in capul meu, chiar in corpul meu. Imi vorbeste si ma schimba, se intoarce din drum, se uita inspre mine si ma tulbura. Imi spune niste lucruri, ma schimba, ma face sa-l cred, ma iubeste, bem tequila si a doua zi dimineata uita tot. Si oricat l-am certat intr-un alt post de-al meu, nu pot sa trec de la el la nimeni, atat de repede.
Ma bucur ca e bine, il iubesc cu o nebunie exponentiala si imi asum un miliard de riscuri facand asta. Si pentru ca imi place sa ma imping in tot soiul de limite o sa mai fortez si usa asta candva, cand n-o sa mai fiu copila, poate s-o mai deschide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu