Un fel de ironie continua mi se intampla in fiecare zi. Diminetile mele se insiruie rapid rapid intr-un lant ciudat si urat, aproape dramatic si lipsit de speranta. Ma trezesc tarziu, nu deschid ochii pana nu miros cafeaua proaspata si buzele nu tremura putin cand sorb pofticioasa din cana fierbinte. Uneori vreau atat de mult sa plec undeva... doar sa ma misc, sa umblu de nebuna prin oras, singura, sa merg pe jos, sa alerg, sa ma joc singura, sa plang daca vreau in parc. m-am transformat dintr-o adolescenta care aproape stia cum sa se distreze intr-o femeie frustrata? cand s-a intamplat prostia asta? si unde-i tot cheful meu de dans?
unde mi-s suvitele albastre si de ce nu mai port toate margelele si bratarile alea din cutie?
Cum naiba faceam inainte nu mai stiu deloc, parca cineva mi-a anulat mintile, nu stiu cum ma distram inainte, cum nu vedeam atatea lucruri, cum se intamplau pe langa mine ca doar rautatea, invidia si ipocrizia nu au fost inventate acum 3 luni, cum mergeam atat de drept si fara opriri, si era atat sa bine? Cum naiba stiam ce sa spun, cum sa spun, cand sa spun... acum, ma gandesc bine bine si intradevar sunt pusa in situatia in care pot sa stau treaza langa cineva ore in sir, sa-l privesc cum doarme, sa-l mangai, sa-l invelesc, sa-l tin de mana toata noaptea dar cand deschide ochii nu pot sa-i spun Buna Dimineata! ce fel de om am devenit?
Oare asa se intampla atunci cand cresti? Oare am crescut destul? daca asta inseamna sa fii adult atunci vreau sa-mi vand corpul tot, sa-mi fac asigurare la fericirea naibii si numai sa raman cu sufletul de copil. daca sa fii mare inseamna sa te ingrijorezi din trei motive pe minut, sa alergi catre fel de fel de destinatii, sa speri ca o sa fie bine si sa te auto incurajezi... atunci eu vreau sa fiu copil. si nu stiu ce fel de copilarie nefericita am inceput de la o vreme sa am, la 19 ani, ca nu-mi mai gasesc locul, imi creez in mintea mea de fiecare data tot felul de peisaje, tot felul de aranjamente, si cand in sfarsit ajung acolo, nu e nimeni. nu ma asteapta nimeni. e ca si cum as calatori toata viata cu acelasi tren dar n-as recunoaste pe nimeni niciodata. si doare. ma trezesc uneori si imi promit sa schimb locatiile, sa-mi schimb gandurile, sa plec si sa ma intorc a doua zi fara sa explic nimanui nimic. si ma bucur, zambesc ca o ratata singura pe intuneric dar cand aprind lumina, nu pot doar sa ma incalt si sa plec. la fel de bine cum nu pot sa spun Buna Dimineata cand trebuie.
Ma cert singura ca a fost nevoie de un intreg eveniment ca sa-mi amintesc gustul de tequila. a fost nevoie de o mare petrecere ca sa-mi amintesc asta. si nimeni nu stie ca mi-au tremurat putin genele de incarcate ce eram cand ma gandeam ca ultima data cand am baut eram mai tanara, eram mai buna, ma distram, eram cu niste oameni pe care ii cunosteam pe dinafara si in fata carora eram eu insami, nu era nevoie sa spun anumite lucruri in anumite momente. si cand m-am uitat in jur, m-am gasit pe o canapea, simtindu-ma un pic incoltita, un pic presata, un pic inghesuita de tot felul de priviri, cuvinte, intrebari, mangaieri false si deranjante, singura, doar eu si tequila mea.
Se intampla lucruri in viata mea de acum, situatii in fata carora nu am ce sa fac. da, e placut sa controlezi, e placut sa stii ce va urma, sa cunosti, pentru ca pana la urma, chiar e placut sa anticipezi replici si sa ai raspunsurile in gura inainte sa ai intrebarile in urechi. dar acum nu am ce sa fac. ma holbez politicoasa, imi musc usor coltul din dreapta ai buzei de jos. uneori mai ridic vocea increzatoare, ma uit la cei din jurul meu dar cand incep sa tipe mi se par gurile lor atat de mari si urate, ingrozitoare, incat terifiata, ma cumintesc. ma bucur din suflet ca nu las prea mult sa se vada, ma bucur ca inca pot sa tin in frau si copilul asta care nu-si mai gaseste nici casa, nici jucariile, si adultul care isi cauta fara incetare si casa si jucariile.
Vreau sa ma cunosti mai bine, mai repede, vreau sa ma cunosti, pisi, ca sa nu ma mai obosesc sa ma prefac, vreau sa-mi arati ca ma cunosti bine. uneori vreau atat de tare sa taci...doar sa stai si sa taci. sa fie liniste. la mine in culise e liniste doar cand esti si tu. daca pleci putin e haos. asa ca te rog, indiferent pe cine vezi mai des in ochii mei si a cui voce o auzi mai des, pe a copilului sau pe a adultului, te rog, stai cateva ore ca sa ma pot odihni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu