Suntem atat de grabiti incat ne izbim unii de altii si in loc sa ne cerem scuze facem "dragoste", ne iubim fara sa ne privim in ochi pentru ca nu avem timp. Pentru ca timpul inseamna bani si viata e prea scurta ca sa-ti permiti sa nu te grabesti.
Suntem atat de egoisti pentru ca ne luptam sa supravietuim, ne luptam pemtru noi si pentru copiii nostri.
Suntem atat de falsi si superficiali uneori, incat incercam sa ne mintim pe noi insine. Nu vrei s-o iubesti pe ea pentru ca nu e bine. Nu vrei sa intelegi pentru ca daca ai intelege ai putea sa accepti si deja daca accepti inseamna ca te pierzi.
E pacat ca lumea asta nu se opreste din fuga, e pacat ca niciodata un minut nu a durat mai mult de 60 de secunde si o zi mai mult de 24 de ore. Asta ca sa avem timp sa ne ocupam si de ceilalti, nu numai de noi. Si e adevarat. Daca te opresti din tot ceea ce faci si te uiti in sus s-ar putea sa vezi cerul asa cum ti-l imaginai cand eram mic: ca o linie mare si albastra.
E prea mult praf si prea multa agitatie. E prea multa viata, chiar daca suna prea dur spus, e prea multa galagie acolo unde ar trebui sa fie liniste, e prea zgomotos rasul chiar daca e doar o gluma, e prea tare mirosul chiar daca e parfum de iasomie!
Exageram pentru ca pe masura ce crestem lucrurile raman la fel si vrem sa se schimbe in acelasi timp cu noi. Supradimensionam niste sentimente atat de simple si firesti... facem din iubire o drama, din prietenie un esec, din fericire un imposibil. Daca am putea doar sa ne oprim putin si sa stam unii cu ceilalti, sa ne cunoastem, sa fim empatici! Daca am gasit ceea ce cautam sa avem puterea sa ne oprim din fuga, sa respiram!
Ma gandesc si la mine si la cum procedez eu. Ma prefac atat de mult cand as putea doar sa ma comport la unison cu sentimentele mele... zambesc atat de fortat si imi dau parul dupa ureche chiar daca nu-mi intra in ochi. Clipesc si-mi scutur cerceii lungi ca sa vezi ce te ascult, imi inclin capul in dreapta ca sa par atenta, imi umezesc buzele cand ma gandesc sa te sarut si imi musc limba numai pentru ca imi trece asta prin cap! Ma ocup cu treburi, ma ingrop in hartii, in facultate, in carti, in traininguri, in diplome, in locuri de munca, in oboseala, in activitati... asta ca sa-mi aduc aminte ca noi doi suntem persoane diferite, nu suntem unul si acelasi, avem vieti diferite.
Pleci de atat de multe ori pe minut din mintea mea incat m-am obisnuit si cu prezenta si cu absenta ta. Ambele imi fac si bine si rau!
Uneori avem impresia ca ceea ce traim noi, ceea ce avem noi, lucrurile in care credem noi sunt atat de mari incat nu pot fi cuprinse in cuvinte si cand trebuie sa vorbim despre ele pur si simplu ne blocam. Cand vreau sa-i vorbesc despre mine, despre singurul lucru pe care il cunosc atat de bine incat cred in el, raman goala de cuvinte, nu le mai stiu intelesul, parca as fi dezbracata in mijlocul unei furtuni.
Chiar daca eu sunt norocoasa ca am inteles, chiar daca eu sunt norocoasa pentru ca am putut s-o fac singura, chiar daca sunt norocoasa pentru ca pot sa scriu despre asta, nu inseamna ca o sa pot face ceva sa schimb lumea asta...
